Soare….vara….vacanta….concediu…..libertate…..nu stiu pe voi la ce va duce gandul, dar eu zic ca ar merge sa o punem de-o Montaniada. Cum ATGR-istii se tin numai de nazbatii, acum va pregatesc una mare de tot: Olimpiada Muntelui.
Aflata la cea de-a treia editie, dupa ce precedentele s-au bucurat de prezenta a 500, respectiv 700 de participanti, Montaniada 2010 se va desfasura in perioada 08/11 iulie, pe Transfagarasan la Km 106, intre Piscu Negru si Cabana Capra. Vor fi patru zile pline de distractie, experiente inedite, trasee montane spectaculoase, cantari tarzii in noapte si muuuulte activitati din care veti avea de invatat . Posibilitatile de cazare in zona sunt multiple, incepand de la optiunea noastra favorita, si anume cortul , pana la hoteluri de fitze .
Pentru a va face o idee despre ce s-a intamplat la Montaniada in anii trecuti, puteti degusta asta:
Desi distractia din seara anterioara se prelungise cam mult in noapte, a doua zi dimineata nu prea ne mai ardea de dormit, am fi vrut sa prelungim cat mai mult putinul timp pe care il mai aveam de petrecut la Cabana Diana. Echipa noastra a pregatit ultimul mic dejun pe care avea sa il servim in aceasta formatie. Nu stiu cum sa descriu starea din sufletele noastre din acea dimineata. Probabil ca atunci cand dimineata iti suna ceasul tocmai cand ai un vis frumos si nu stii cum sa faci sa revii in el, sa il continui, sa nu il pierzi, sa nu fuga din mintea ta. Ne uitam cu jind la fiecare coltisor al cabanei, la padure, la crestele muntilor, urmaream reactiile celor din jur, vroiam ca acele imagini sa ni se imprime in minte pentru totdeauna. Instructorii ne-au mai adunat o data pe toti pentru a ne inmana trofeele si pentru a ne anunta care au fost punctajele obtinute de fiecare echipa. Nu stiu daca in acel moment ii mai pasa cuiva de punctele acumulate, dupa cum am spus si in acel moment: nu au existat invingatori si invinsi, au existat doar coechiperi, nu am castigat puncte, am castigat cunostinte, experienta, si mai presus de toate, am castigat prieteni. Bineinteles s-a lasat cu bocete mai ceva ca la absolvirea liceului.
In jurul orei 14:00 a trebuit sa ne urnim din loc spre Bucuresti, un drum pe care am fi preferat sa il facem precum racii, tot cu spatele, spre a avea mereu in priviri muntele. Moleseala a fost alungata insa pe traseu de convorbirile prin statie intre cele 7 masini incolonate in monom si ele, precum si de planuirea urmatoarei iesiri.
Am ajuns acasa seara tarziu istoviti, dar cu multe lucruri de povestit celor care ne asteptau de o saptamana, atat de multe incat nu stiam cum sa le ordonam, cum sa le descriem mai bine pentru a-i face si pe ei sa intre in acea atmosfera. Era de prisos insa, oricat ne-am fi straduit, nu reuseam sa redam pe deplin amalgamul de stari si de impresii inmagazinate.
Ziua 8 – Luni – 12.05.2010
Hmm, ziua a opta…cum as putea oare sa descriu ziua a opta? Dupa sapte zile fabuloase intr-un colt de rai cum as putea descrie prima zi intr-un oras cenusiu? Poate ca o zi haotica, total lipsita de sens, o zi in care nu stiam incotro sa apucam…o zi in care in loc de bocanci si parazapezi ne-am pus pantofii cu toc, in loc de pelerine de ploaie si polare a trebuit sa revenim la costumatia office, in loc de legitimatia de cursant al Scolii de munte, a trebuit sa ne luam legitimatiile RATB si pe cele de serviciu sau facultate. O zi in care in loc sa pornim in monom pe carari de munte, ne-am infiltrat in gloata ce se indrepta hipnotizata spre statii de tramvai si metrou. Cand am iesit din casa am avut tendinta sa imi pun la gat fluierul si legitimatia, sa nu primim geno sau puncte de penalizare; totusi nu am putut sa ma abtin in totalitate si mi-am pus la mana tricolorul dat de Soie, ca totusi sa port la mine ceva concret, ceva palpabil care sa ma faca sa constientizez ca saptamana anterioara se petrecuse cu adevarat.
Toti pareau in jur atat de caraghiosi, focusati pe lucruri total lipsite de importanta si rost: trebuie sa platim facturi pana la data X, avem deadline pentru proiectul Y samd. Noi stiam ca trebuie sa facem un singur lucru: sa ajungem cat mai curand inapoi in munte.
Partea mai palpitanta a cantonamentuluii abia incepe…
Ziua 5 – Vineri – 09.04.2010
Dupa inviorare si mic dejun, se da startul spre Stanca Prostului pentru cea de-a doua repriza de catarare din acest cantonament, de data aceasta indrumati de invitatii nostril: Alex si Titus. Dupa explicatiile si reprezentatiile celor doi, vine randul nostru sa punem in practica noile tehnici de catarare proaspat invatate si, intr-adevar parca rezultatul este altul mai ales cand dispui si de papuci speciali. Urmeaza sa exersam apoi rapelul sub supravegherea lui Alex.
Intre timp mai repetam si niste noduri ca nu se stie cand va fi nevoie sa le folosim, vorba lui mama Jeni: “Poti lega si borcanele de muraturi asa.” Odata ce terminam cu alpinismul si rapelul, ne intoarcem in monom la cabana, iar la sosire il intampinam cumintei pe Vampy, aliniati si strigand intr-un glas salutul ATGR: “Hai daram-daram-daram!!!”. Uimitor: desi astazi am plecat si ne-am intors la cabana neinsotiti de instructori, doar de capul nostru, monomul a fost parca mai ordonat ca niciodata. Deci se poate!
Vampy ne anunta ca ne vedem la cina si ca nu mai avem nimic programat pentru aceasta seara, lucru care pentru noi inseamna clar ca ne asteapta o noapte de supravietuire. Dupa masa, toata lumea forfotea pe holuri si prin camere sa-si pregateasca rucsacul de supravietuire, astfel incat la miezul noptii in loc sa fie toata lumea in pijamale, pregatita de somn, eram toti cu parazapezile in picioare si frontalele la gat. Firi prevazatoare…
Si bineinteles ca alarma nu s-a lasat prea mult asteptata. Putin dupa miezul noptii, auzim vocile “cristaline” ale lui Vampy si Soe urland: “Alarmaaaaa, in 5 minute toata lumea afara cu echipamentul de supravietuire !!! “. Bineinteles, cum am auzit ca e vorba despre 5 minute de pregatire toti stateam linistiti in camere sa finisam ultimele detalii, “sa ne aranjam nodul la cravata”, astfel ca am iesit la supravietuire mergand in dorul lelii, de parca ne plimbam pe “bulivard”. Bineinteles, instructorii nu au fost tocmai incantati de reactia noastra la alarma, drept pentru care ne-au pus sa facem cale intoarsa si sa dovedim apoi cum se iese atunci cand e vorba de o situatie de urgenta. Am intrat toti inapoi in camera si la a doua alarma ne calcam pe picioare se iesim, nu ne ajungea usa de la intrare sa incapem cu totii. Deci a doua incercare a fost cu succes .
Dupa ce instructorii ne-au verificat echipamentul si ne-au mai dat cateva indicatii, am plecat prin intuneric spre locul in care urma sa ne construim adaposturile din zapada. Drumul pana acolo, desi mai fusese parcurs de noi in zilele anterioare, a parut mai dificil de aceasta data, neavand voie sa tinem decat o frontala aprinsa la 5 persoane. Dupa ce am infruntam gropile si namolul, am ajuns in regula la destinatie. Acolo fiecare echipa si-a ales un loc in care sa isi construiasca refugiul pentru noaptea ce urma. Odata locurile alese, spor la sapat in zapada si adunat lemne si cetina. Am impartit munca intre membrii echipei, astfel incat unii mergeau dupa cetina, altii sapau, altii faceau mancare, lucru care ne-a adus mai multa productivitate.
Lucrul cel mai eficient s-a dovedit a fi ideea lui Cezar, aceea de a delaga o singura persoana care sa pazeasca steagurile mai multor echipe, reusind in felul acesta sa pierdem o singura mana de munca si nu 3, cate una de la fiecare echipa aliata. Totodata si la adunat lemne si cetina a fost mult mai bine sa conlucram, “unde-s multi, puterea creste”.
Si uite asa, tot cu un ochi spre adapostul instructorilor pentru a avea sursa de inspiratie, am reusit sa ne construim culcusul in zapada, care s-a dovedit a fi unul primitor si calduros. La final ne-am adunat in fata focului aprins de Muppets si am insirat povesti, impartind cu totii carnaciori facuti la jar si ce se mai gasea prin proviziile de supravietuire. Si astfel am trecut cu bine si de noaptea de supravietuire, pe care pe cat de stresanta o percepeam la inceput, pe atat s-a demonstrat a fi de palpitanta si de plina de invataturi. Am realizat atunci ca am fi obtinut rezultate mai bune cu totii in acest cantonament daca am fi stiut sa colaboram din start. Partea buna este ca inca mai avem doua zile de cantonament in care sa punem in practica acest lucru si multe zile de viata in care sa formam o echipa unita alaturi de asa zisii concurenti din acest cantonament.
Ziua 6 – Sambata – 10.04.2010
Dupa doar cateva ore de somn, ne-am trezit scaldati in lumina placuta a rasaritului de soare, in mijlocul padurii, avand ca alarme de trezire trilurile colorate ale pasarilor. Se pare ca…supravietuisem!
Dupa ce am avut grija sa facem fotografii cu operele noastre cladite in noaptea precedenta, am adunat toate bagajele si am plecat spre cabana. Acolo instructorii ne-au pus mintea la treaba cu teste teoretice din domeniul geografiei, referitoare la traseele parcurse in timpul aplicatiilor cu Scoala de munte sau in cantonament. Imediat dupa aceasta proba, am participat la o mica actiune de ecologizare in apropierea cabanei, dupa care am luat un ultim pranz impreuna.
Cateva ore dupa pranz am avut program de voie, profitand de acesta ocazie pentru a recupera orele de somn pierdute in ultimele nopti (personal din ultimele 48 ore irosisem doar 4 cu somnul). Pe seara am plecat la un exercitiu de orientare in padurea de langa cabana, de data aceasta avand a face cu orientarea in stea. Proba s-a dovedit a fi destul de solicitanta, tinand cont de oboseala acumulata, de faptul ca ne prinsese noaptea in padure si, bineinteles, si de faptul ca instructorii au dat dovada de foarte multa iscusinta in pozitionarea mutilor. Dupa aceasta ultima proba a cantonamentului, ne-am adunat cu totii in sala de mese pentru a ne infrupta din mielul la ceaun pregatit de instructori. Yummy!
Partea interesanta a zilei abia acum incepea. In aceasta seara, ni s-au alaturat la petrecere vechii membri ai Clubului ATGR, veniti la Padina special pentru a ne ura bun venit in club. Inca din timpul zilei, planuisem toti membrii echipelor sa le facem o surpriza instructorilor si din idée in idée am ajuns la a uni steagurile tuturor celor 5 echipe intr-unul singur, le-am cusut efectiv intre ele inscriptionand de la un capat la celalalt urmatorul mesaj: “Impreuna mereu, Monom pe vecie”.
La finalul cinei, am adus marele steag, ne-am incolonat pe echipe in fata instructorilor si le-am aratat isprava noastra, spunandu-le ca acum nu mai suntem 5 echipe, suntem un grup mare, nu mai avem 5 steaguri pe care sa le furam intre noi, ci avem cu totii un singur steag. Moment lacrimogen .
Cum instructorii nu se puteau lasa mai prejos, ne-au adus steagul ATGR, si in acordurile melodiei “Locul vostru e aici langa noi”, ne-au primit in mijlocul lor, s-au rasfirat printre noi, pufanii, devenind astfel un singur grup. A fost o senzatie atat de placuta! Efectiv ne-a inundat sufletele cu bucurie, cu implinire, cu speranta. Priveam spre steagul ATGR ce flutura trufas deasupra noastra, ascultam imnul clubului ce rasuna din pieptul a aproape 60 de oameni si ne spuneam ca nu vrem sa se mai termine clipa asta. Dar dupa cum ne-au consolat si instructorii: “Nu plangeti pentru ca se termina, acesta e abia inceputul!”.
Pentru a continua blognuvela pe tema cantonamentului, revin cu episodul numarul 2. Asta dupa ce, presupun ca toata lumea a citit partea I. Enjoy.
Ziua 3 – Miercuri – 07.04.2010
Dis-de-dimineata iesim la inviorare si intrucat 3 membri ai echipei noastre intarzie, primim 55 puncte penalizare cu posibilitatea recuperarii lor prin executarea genoflexiunilor (1 punct penalizare = 10 geno). In fond ce farmec ar fi avut cantonamentul acesta fara geno?
Dupa micul dejun, plecam spre locul in care ne vom catara, Stanca Prostului. Aici instructorii ne pregatesc 2 trasee cu grad diferit de dificultate, urmand ca fiecare dintre noi sa invete sa se iubeasca cu stanca, asa cum ni s-a spus in Scoala de Munte. Dupa alpinism, urmeaza o activitate cel putin la fel de interesanta precum cataratul, si anume tiroliana, cea mai plina de adrenalina din toate cele de care am avut parte pana acum. Plina de adrenalina a fost si pentru GMK in momentul in care a zburat 7-8 m in zapada incercand sa o franeze pe colega noastra de echipa, Anca, lucru datorita caruia a si primit porecla de Kamikaze intrucat ea nu a avut intentia de a frana, dorind probabil sa “imbratiseze” copacul din fata.
Imediat ce terminam cu tiroliana, ne intoarcem la cabana si mergem la masa. Ne dam seama ca ceva nu merge bine, Vampy este suparat, lucru confirmat si explicat si de el ulterior in discursul pe care ni l-a tinut, un discurs miscator care ne-a facut sa fim dezamagiti de noi insine si sa ne dorim sa nu mai intampinam astfel de situatii pe viitor. Ceea ce Vampy incerca sa ne transmita era ca noi inca nu intelesesem sensul si rolul acestui cantonament, ca am dat dovada de egoism si lipsa de spirit de echipa.
Cel mai emotionant moment a fost cel in care Soie ne-a inmanat fiecaruia dintre noi o panglica tricolora, pe care sa o purtam permanent in drumetiile noastre agatata la rucsac. Cred ca niciodata culorile drapelului national nu au fost atat de viu colorate in ochii nostri ca in acea clipa. Dupa o scurta cantare in fata semineului, mergem cu totii la somn.
Surpriza: la ora 02:15 se da alarma si iesim cu totii in fata cabanei cu echipamentul de urgenta, pregatiti pentru noaptea de supravietuire. Suprinzator si pentru noi si pentru instructori, toata lumea s-a prezentat bine la inspectie, cu echipament complet, dar Slava Domnului totusi ca a fost doar o alarma falsa, de verificare, si nu una care sa anunte plecarea spre tabara de supravietuire. Inapoi la somn cu noi.
Ziua 4 – Joi – 08.04.2010
Ziua a debutat cu un mic dejun pregatit de echipa K1, condusa de Cezar. Dupa servirea acestuia, ne-am pregatit de plecarea pe traseu, spre Varfu Omu, un traseu lung ce avea sa se dovedeasca a fi plin pe peripetii si de pericole ce ne pandeau la tot pasul.
Echipati pana-n dinti si aliniati in monom, am plecat la ora 09:30 spre Hotel Pestera, de acolo traseul urmarind urmatoarele puncte: Piciorul Babelor, Cimitirul Elefantilor, Cabana Babele, Sfinx, Baba Mare, Saua Cerbului, Coltii Obarsiei si ne-am reintalnit seara cu primitoarea Cabana Diana.
In drumul nostru am trecut prin 5 zone de avalansa, destul de periculoase, in orice moment zapada ar fi putut pleca cu noi la vale, tocmai de aceea instructorii au avut grija ca noi sa trecem cu bine de aceste portiuni, recomandandu-ne sa pastram distanta intre noi. La capitolul teorie eram pusi la punct cu trecerea prin zona de avalansa inca din timpul scolii, dar Slava Domnului ca nu a trebut sa punem si in practica tehnicile invatate. Panoramele de care ne-am bucurat pe traseu erau absolut incredibile, “visul unei zile de iarna”, probabil asta ne-a si ajutat sa nu bagam in seama oboseala si frigul.
Am ajuns la cabana seara tarziu, pe intuneric, dupa un traseu de aproximativ 12 ore, uimiti si noi de performanta inregistrata, pentru majoritatea dintre noi a fost prima data cand s-au confruntat cu o asemenea escapada. Pana si instructorii au tinut sa ne felicite la sfarsitul zilei, dar si sa ne atentioneze pentru inconstienta de care am dat dovada in anumite momente la trecerea prin zona de avalansa si sa ne faca sa realizam ca aceea zi s-ar fi putut dovedi a fi una tragica pentru noi. Tocmai de asta am incheiat ziua cu o cruce mare si dupa cina am mers istoviti la somn.
Lume, lume, sambata, pe 29 Mai, ATGR (Asociatia Turistica Ghizii Romaniei) amenajeaza un parc de distractii (tiroliana, pod indian, orientare pe busola, mers pe franghie suspendata, cross, desene pe asfalt + cateva surprize ) in parcul Kiseleff (langa Muzeul de Geologie, Piata Victoriei).
Participarea la eveniment este gratuita, dar trebuie sa va inscrieti pe adresa de e-mail inscrieri@ghiziiromaniei.ro sau la numarul de telefon 0722.468.030 – Ioana.
Ziua de distractie se va incheia in acorduri de chitara cantate in foisorul din parc, unde Vampy ne va gadila urechile asa cum stie el mai bine si cum ne-a obisnuit in cadrul serilor folk organizate in fiecare joi seara in Club Fire. Si by the way, serile folk in Fire se pregatesc sa intre in vacanta, deci profitati cat mai puteti.
Dupa cum va promisesem cu cateva zile in urma, revin cu jurnalul din cantonamentul organizat la sfastitul Scolii de munte de catre clubul ATGR. In ideea de a va tine in suspans, va voi da cu lingurita povestiri din aceasta experienta :p . Plictiseala placuta !
Ziua 1 – Luni – 05.04.2010
Desi noaptea trecuta a fost una scurta pentru noi si orele de somn putine la numar, pornim dis-de-dimineata cu rucsacii in spinare spre marea aventura: Cantonamentul Scolii de Munte, mult asteptatul cantonament despre care ni se vorbeste de jumatate de an. Ne intalnim cu totii la ora 07:00 acasa la Vampy si Ioana si ne apucam sa incarcam in masini proviziile ce ne vor asigura traiul timp de o saptamana in sanul muntilor.
La ora 09:00 pornim spre munte si dupa un drum anevoios de cateva ore, ajungem la Cabana Diana, situata la altitudinea de circa 1500 m, in nordul Lacului Bolboci din Muntii Bucegi. Dupa cazare si depozitarea bagajelor, suntem impartiti toti participantii in cinci echipe a cate 5 sau 6 persoane, fiecare echipa avand desemnat un capitan. Pe rand fiecarei echipe ii va reveni cate o zi in care sa se ocupe de pregatirea mesei, de intretinerea focului la centrala, de curatenie in sala de mese, pe holuri si bai.
Componenta echipei noastre este urmatoarea: Jenica Miu, Iulia Dumitrescu, Anca Afloare, Alexandra Capra, Florin Pavel si Cosmin Gaman. De asemenea ni se spune ca fiecare echipa trebuie sa isi aleaga un nume si sa isi faca un steag reprezentativ.
Dupa aceasta mini-sedinta, echipa noastra este repartizata la bucatarie, avand atributia sa pregatim cina pentru prima seara, micul dejun si pranzul de a doua zi, precum si micul dejun din ultima zi de cantonament, duminica, 11.04. Asadar, spor la treaba! Meniul cinei: pulpe la gratar cu piure de cartofi. Simplu la prima vedere, dar pana la punerea in practica a fost o cale destul de lunga. Noroc cu sprijinul primit de la Vampy si membri ai celorlalte echipe, care ne-au dat o mana de ajutor la curatenia in sala de mese si la pregatirea gratarului. Per total, sper sa ne fi descurcat bine, avand in vedere ca eram si deschizatori de drumuri intr-ale bucatariei si au aparut oarece probleme la portionat.
Odata finalizata cina, incepem sa ne facem steagul echipei, steag ce ilustreaza o cantare in mijlocul naturii, in jurul focului de tabara, asa cum le place muntomanilor sa faca, iar accentual este pus pe steaua in forma de Roza Vanturilor ce se vede la orizont sip e care sta scris A.T.G.R. (Asociatia Turistica Ghizii Romaniei). Semnificatia este urmatoarea: ATGR-ul reprezinta pentru noi steaua calauzitoare, cea care ne ghideaza drumurile pe munte si in viata, iar numele echipei, ilustrat si pe steag este Steaua Calatorului – calator pe munte si calator in aceasta viata.
Odata indeplinita si aceasta sarcina, mergem la somn, nu inainte de a ne pregati toata echipa rucsacul de supravietuire pentru ca ne asteptam din moment in moment sa auzim alarma. Asadar iata ca prima zi de cantonament se sfarseste, iar noi asteptam curiosi provocarile pe care urmatoarele zile ni le rezerva.
Ziua 2 – Marti – 06.04.2010
La ora 06:50 se da trezirea pentru noi, echipa Steaua Calatorului, pentru a pregati micul dejun, ce a constat in hrana rece, ceai si cafea. Dupa debarasarea meselor, am primit indicatii pentru efectuarea diferitelor tipuri de noduri. Nodurile explicate de GMK sunt in numar de 9, si anume: nodul simplu, opt, opt dublu, opt dublu prin urmarire, noua, nodul patrat, cabestan, semi-cabestan si nodul pentru innodarea a doua corzi. Speram sa nu ne prindem si urechile pe langa degete in nodurile acestea, cert este ca pana la sfarsitul cantonamentului trebuie sa le stim dumnezeieste.
Iesim din noduri pentru a intra din nou in oalele cu mancare. Pregatirea pranzului a durat destul de mult, intrucat am gatit ciorba de pui si tocanita de cartofi cu carne de vita. Consolarea era faptul ca odata cu acest pranz scapam si de sarcina gatitului pana duminica dimineata. Printre timp, membrii echipei au trebuit sa mearga si la orientarea cu busola in padure, zapada mare dandu-ne batai de cap intrucat ne afundam mereu.
Dupa pranz, plecam in MONOM spre Pestera Ialomicioara din Muntele Batrana.
Dupa ce admiram bisericuta aflata in incinta, intram in pestera care este absolut spectaculoasa, iar satisfactia cea mai mare pentru noi a fost faptul ca am reusit sa vizitam o parte a ei care nu este accesibila tuturor turistilor, lucru pentru care a fost nevoie ca instructorii sa ne asigure cu coarda, iar noi am iesit de acolo ca niste purcelusi, dupa ca mersesem taras-grapis prin galeriile inguste.
Niciodata pana acum nu avusesem ocazia sa studiem liliecii asa indeaproape; ei isi vedeau insa linistiti de somn, nestingheriti de prezenta noastra.
Pe inserat ne intoarcem la cabana, luam cina si apoi ne adunam in fata semineului pentru ca Vampy sa ne povesteasca legenda pesterii sis a ne explice semnificatia numelui Muntelui Batrana. Legenda spune ca o batrana avea trei fii, unul dintre ei refugiindu-se in munti. Ceilalti doi frati pleaca in cautarea lui, dar din pacate toti trei mor intr-o pestera (Pestera Ialomicioarei). Batrana pleaca in cautarea fiilor sai si cand afla ca cei trei sunt morti, blestema pestera. Se spune ca dupa moartea femeii, spiritual acesteia a continuat sa bantuie pestera pana in zilele noastre. Momentul culminant al serii a fost cel in care Vampy ne-a povestit cum a trait pe propria-i piele intalnirea cu stafia batranei, despre care se spune ca provoaca moartea celui care o vede.
Modul in care Vampy a desirat sirul povestii si gravitatea situatiei in care fusese pus, ne-a cam paralizat de frica; ne gandeam ca vom dormi iepureste cu gandul la baba, oboseala insa ne-a toropit pe toti si baba nu ne-a vizitat in somn.
Inainte de culcare, intocmim o lista in 6 exemplare, pentru fiecare membru al echipei noastre, cu toate lucrurile pe care trebuie sa le cuprinda rucsacul de supravietuire, astfel incat fiecare sa poata verifica atunci cand impacheteaza rucsacul daca echipamentul este complet. Noapte buna, copii!
Pentru ca m-am saturat sa citesc blogurile altora si sa-mi reprosez ca eu nu fac nimic cu al meu, pentru ca mi-am uitat si parola de log in de cand nu am mai scris ceva si pentru ca aruncand o privire pe multitudinea de 2-3 post-uri anterioare, mi-am zis: "Damn, I’m good!" , m-am hotarat: de azi inainte voi scrie pe blog. Am zas!!! Bine, asta pana la urmatoarea pauza de cateva luni cand voi constientiza ridicolul acestor randuri.
Si cum, dupa o pauza atat de lunga, ar trebui sa revin in forta cu ceva "senzational", despre ce altceva as putea sa scriu daca nu despre ceea ce ma pasioneaza mai mult in ultimul timp, activitatea in care incerc pe cat posibil sa investesc cat mai mult timp, cat mai multa implicare si afectiune: ATGR? Vizitatorii fideli ai blogului meu, care lipsesc cu desavarsire dealtfel, isi amintesc cu siguranta ca prin toamna anului 2009 scrisesem despre Scoala de Munte. Ei bine, cum din luna octombrie pana acum a cam trecut ceva timp in care eu nu mi-am facut temele si nu v-am tinut la curent cu ce s-a mai intamplat in Scoala de Munte, macar acum in ziua a saptea va anunt ca am si absolvit aceasta scoala, iar in prezent toti fostii invatacei ai promotiei 2009-2010 suntem membri aspiranti ai Clubului ATGR (Asociatia Turistica Ghizii Romaniei).
Dupa cum se cuvine, pentru a absolvi aceasta scoala a trebuit sa trecem prin examenul de foc, in cazul de fata acesta fiind reprezentat de un cantonament de 7 zile in Bucegi, la Cabana Diana, un cantonament despre care promit sa revin cu muuuulte amanunte in cateva zile, cand sper sa reusesc sa public pe site-ul ATGR jurnalul echipei mele. Pana atunci va spun doar ca a fost o saptamana incredibila, o saptamana care a schimbat multe in mine, o saptamana in care m-am redescoperit….poate suna pompos, insa cert este ca nici eu nu m-as fi asteptat ca intr-un timp atat de scurt sa realizez si sa invat atat de multe lucruri despre munte, despre oameni, despre munca in echipa, despre cat de mult inseamna sa fii sociabil, despre cat bine poate sa iti aduca simplul fapt ca ii lasi pe ceilalti sa te cunoasca asa cum esti tu, despre ce inseamna sa descoperi ca mai exista oameni in fata carora merita sa iti deschizi sufletul si care merita sa le oferi putin din el. Profitati de aceste vorbe ale mele, nu cred ca le-ati mai auzit de la mine . Ca sa conchid tot ce a insemnat acest cantonament pentru mine, l-as putea declara Mecca mea, locul in care ma voi intoarce cu gandul ori de cate ori as simti ca drumurile pe care imi plimb pasii nu mai au un sens, o finalitate.
Si cum dupa cantonament am dus exact 40 de zile de post de munte, week-endul acesta am primit dezlegare, cum ar spune moldoveanul "am scapat la caslegi" si am facut un munte mic, am pornit in prima noastra iesire in calitate de membri ai clubului; am plecat vineri seara in Piatra Craiului unde ne-am cazat la Cabana Garofita. Programul a fost destul de lejer de data aceasta, cred ca am dormit cat in toate zilele de cantonament adunate, plus 1-2 aplicatii, dar a fost atat de relaxant si de revigorant. Sambata, desi ploua mocaneste inca din momentul plecarii din cabana, am facut un traseu pana la Grohotisul Mare, la Pestera Stanciului si Cerdac, privind mereu cu jind la creasta alba prin care colegii nostri mai cu experienta hoinareau inca de pe la ora 04:00 AM in cautarea rasaritului in care sa isi scalde ochii. Ata eti, noi pufanii mergem de-a busilea deocamdata. Seara s-a lasat cu cantare in jurul focului, cu slana parjolita in jar si a culminat cu surpriza lui Vampy: depunerea juramantului cu mana pe steagul ATGR si inmanarea emblemei clubului fiecarui membru aspirant.
A doua zi la pranz am plecat de la cabana spre Pestera Dambovicioara, unde am avut parte de un moment foarte dragut. La intrarea in pestera ne astepta un pici care, dupa ce ne-am grupat cu totii, ni s-a adresat clar si raspicat: "Buna ziua si bine ati venit! Eu voi fi ghidul dumneavoastra!". Stiti voi momentele alea in care te simti mic si insignifiant in fata unui om maret? Ei bine, de data asta noi, vreo 20 de oameni mari, ne simteam mici in fata unui om mic. Un om mic ce ne-a prezentat intreaga pestera, insirand povesti, legende, dand definitii ale formelor de relief carstic, mentionand ani ai diverselor intamplari gazduite de pestera, urmarind mereu ca grupul ghidat sa fie compact si atentionandu-ne de fiecare data: "Aveti grija la cap!". Cred ca la niciun alt obiectiv vizitat vreodata, atentia nu mi-a fost captata in asa fel. La plecare, am mers la ghidul nostru, m-am aplecat pana la Inaltimea lui si l-am intrebat: "Cati ani ai?", "10", "Si de cat timp faci asta?", "De 3 ani." Orice comentarii din partea mea cred ca sunt de prisos acum.
Si ca sa inchei elegant ca o filoloaga ce sunt, nu gasesc ceva mai potrivit decat aceste versuri ce ilustreaza foarte bine ce s-a intamplat in ultimele doua zile:
Prieten drag, ce Craiul ne-a legat
Acolo sus pe munte am jurat
Sa pastram prietenia clipelor ce ne-au unit
Prieteni buni vom fi pan’ la sfarsit
In parfumul florilor de mai
Ne-am incercat vigoarea noastra-n Crai
Printre coltii de stanca ne-am croit un drum
Prieteni buni am devenit de-acum
Daca soarta se va-mpotrivi
Si daca timpul ne va desparti
Craiul va fi amintirea clipelor ce le-am trait
Intr-o noapte sub cerul linistit
Intr-o noapte sub varful Ascutit
Sa sarbatorim, dragelor, faptul ca suntem frumoase….si inteligente, …ca putem fi delicate si sensibile atunci cand cei din jur au nevoie de afectiune,…dar ca putem fi si puternice si incisive atunci cand imprejurarile o cer,…ca stim sa ne pictam cu atata grija chipul mic cum spunea Cartarescu, dar ca stim si sa ne aruncam in valtori cand acestea ni se ivesc in fata. Sa sarbatorim faptul ca reusim sa fim si mame, si copii, si iubite si prietene,…faptul ca putem gandi fiecare lucru cu mintea, dar il trecem si prin filtrul sufletului,…sa sarbatorim ca suntem mereu indragostite de frumos…si ca stim sa apreciem fiecare gest delicat venit din partea celorlalti. Sa sarbatorim si faptul ca in anumite momente si situatii suntem mototoale….si impiedicate…si neindemanatice,…cine nu ne va aprecia si pentru asta nu se va bucura nici de intelegerea sau de afectiunea noastra.
Sa sarbatorim tot ce inseamna a fi femeie si sa ne bucuram sa aceasta zi asa cum se cuvine...La multi ani!
Din toata agitatia de la patriarhie cu moastele, care s-a lasat cu cozi pana spre casa mea, m-am ales si eu cu ceva bun , sa privim partea pozitiva a lucrurilor. Trecand intr-o seara pe la Unirii, m-am gandit sa-mi cumpar flori ca, deh maica, nu mai sunt barbatii cum erau odata :p . Asadar, vazandu-ma intr-o mare de flori multicolore, mi-am luat nu un buchet, ci 4 mai mici, sa-mi ajunga.
Ajunsa acasa cu bratul de flori, ca invatatoarele de 8 martie, am depistat ca nu aveam o vaza corespunzatoare. Si cum orice problema apare pentru ca are cel putin o solutie, solutia gasita de mine a fost asta:
Cu un bidon de plastic, 2 pensule si 3 acrilice, totul a fost gata cat ai zice vaza. In concluzie, am vaza, pot primi flori de acum :D .
. Posibilitatile de cazare in zona sunt multiple, incepand de la optiunea noastra favorita, si anume cortul 
, pana la hoteluri de fitze 
.
Lume, lume, sambata, pe 29 Mai, ATGR (Asociatia Turistica Ghizii Romaniei) amenajeaza un parc de distractii (tiroliana, pod indian, orientare pe busola, mers pe franghie suspendata, cross, desene pe asfalt + cateva surprize ) in parcul Kiseleff (langa Muzeul de Geologie, Piata Victoriei).
, m-am hotarat: de azi inainte voi scrie pe blog. Am zas!!! Bine, asta pana la urmatoarea pauza de cateva luni cand voi constientiza ridicolul acestor randuri.
. Ca sa conchid tot ce a insemnat acest cantonament pentru mine, l-as putea declara Mecca mea, locul in care ma voi intoarce cu gandul ori de cate ori as simti ca drumurile pe care imi plimb pasii nu mai au un sens, o finalitate.
Orice comentarii din partea mea cred ca sunt de prisos acum.
, sa privim partea pozitiva a lucrurilor. Trecand intr-o seara pe la Unirii, m-am gandit sa-mi cumpar flori ca, deh maica, nu mai sunt barbatii cum erau odata :p . Asadar, vazandu-ma intr-o mare de flori multicolore, mi-am luat nu un buchet, ci 4 mai mici, sa-mi ajunga.
